FIȘA DE LUCRU- REZUMATUL Scrie, în 80-120 de cuvinte, rezumatul textului următor. Familia lui Bronz trebuia să-și ridice o casă înainte de venirea iernii. Tata, mama şi bunica se sfătuiră multe zile la rând şi se puseră de acord: dacă construiau o casă, atunci trebuia să semene a casă. Au facut planuri toată vara. Vor tăia cei câțiva copaci din faţa uşii şi îi vor vinde. [...] Vor vinde tot ce vor putea. Însă, calculând, banii tot nu le ajungeau. Au lăsat ruşinea deoparte și s-au dus să se împrumute de la rude. [...] Pentru ca amândoi copiii să poată locui în casa nouă înainte de venirea iernii, erau gata să îndure răceala cu care i-ar fi putut primi rudele. Bunica vrea să meargă şi ea să ceară sprijin, însă tata şi mama au oprit-o categoric: -Dumneata eşti bătrână, nu te putem läsa să înduri răutatea oamenilor. Uitându-se la cei doi copii care se jucau afară, bunica zise: Eh, câți bani mai poate face chipul meu ridat? [...] A doua zi de dimineață, bunica ieşi pe uşă şi plecă. Nimeni nu ştia unde s-a dus. S-a întors abia seara târziu, când a apărut legănându-se pe drumul mare din capul satului. Văzând-o venind, Floarea-Soarelui alergă spre ea, strigând-o: -Bunico! Avea chipul obosit, însă ochii îi sclipeau de bucurie. Bunica era cea mai distinsă bătrână din tot satul. Era înaltă, cu părul auriu şi foarte îngrijită. Se spăla tot anul cu apă curată, îşi strângea hainele cu atenţie, astfel încât, când le purta, aveau dungă şi nu erau mototolite. Deşi rareori avea pe ea haină necârpită, chiar şi peticele erau cusute cu mare grijă, cu împunsături fine şi dese. Culorile erau asortate, cârpitura trebuia să se potrivească, iar haina să fie impecabilă. Lăsa impresia că, fără acel petic cârpit, haina nu ar fi fost la fel de frumoasă. De fiecare dată când era văzută în sat, bunica era curată, îmbrăcată îngrijit, cu chipul plin de bunătate. În acelaşi timp, bunica era o femeie extrem de tenace. Floarea-Soarelui o auzise pe mama povestind că bunica se născuse într-o familie de vază şi că în tinerețe dusese o viață bună. În urechi purta cercei cu pietricele de jad de un verde pal. Pe deget avea un inel de aur şi la încheietura mâinii, o brățară de jad [...]. Mergând spre casă alături de bunica, Floarea-Soarelui avea impresia că era ceva schimbat la ea azi. Privind-o îndelung, fetița tot nu reuşi să îşi dea seama ce era diferit la bunica, aşa că o măsură iar din priviri. În cele din urmă, observă că bunica nu mai avea cei doi cercei. Arătă cu degetul spre urechile ei. Bunica nu zise nimic, ci râse. Floarea-Soarelui îi dădu drumul la mână și se duse fuga acasă. Întâlnindu-i pe mama și pe tata, le strigă cu voce tare: -Bunica nu mai are cerceii la urechi! Tata şi mama au înțeles imediat unde a fost bunica toată ziua. Seara, cei doi au încercat să o descoasă pentru a afla unde şi-a amanetat cerceii, însă ea nu vrut să le spună [...]. Privind banii de pe masă, mama începu să plângă şi îi zise bătrânei: - Ai purtat la urechi cerceii aceia o viață întreagă. Cum să-i vinzi? [...] Nu suntem demni dumneata, chiar nu suntem... Bătrâna zise supărată: - Nu mai vorbi prostii! Îi luă în braţe pe cei doi copii și ridică uşor capul spre luna de pe cer, râzând şi zicând: - Bronz şi Floarea-Soarelui vor locui într-o casă mare! Cao Wenxuan, Bronz şi Floarea-Soare​