DON: Poftiti, e deschis... (Intră Jill Tanner, o fată la nouăsprezece ani. Părul ei Jung li cade peste umen, pe spate, Este îmbrăcată foarte modem, poartă o bluză care se
încheie la spate. Nasturii ii sunt descheiați.) JILL: Bună, eu sunt Jill Tanner.
DON: (Se întoarce spre ea şi îi întinde måna.) Don Baker. (Jill li întinde şi ea mana.)
JILL: Sper că nu vă supărați că m-am autoinvitat... (Se întoarce cu spatele spre el.) N-ati vrea să fiți drăguț să-mi închideti nasturii de la spate?! Eu nu ajung niciodată... (In timp ce Don se apropie de ea şi îi încheie nasturii, pe figura lui apare o expresie de dezgust și de încurcătură.)
JILL: Camera dv. e mai mare ca a mea. De când v-ați mutat aici?
DON: De exact o lună.
JILL: Eu m-am mutat numai de două zile. Îmi dați voie să mă uit puțin prin Incăperea dv.? (Nu aşteaptă răspunsul lui Don, se duce în dormitor şi-l examinează.)
JILL: Dormitorul meu e mai mare. Bine, dar ştiţi că sunteți foarte ordonat? La dv. totul este pus la punct, nu mă îndoiesc că la școală ați avut numai zece la
caligrafie...
DON: Nu-i prea greu pentru cineva să păstreze ordinea dacă are casa goală...
JILL: Nici eu n-am nimic în cameră, dar nimicul ăsta este împrăştiat prin toate
colţurile. Adevăru-i că sunt groaznic de dezordonată! Cred că băieții sunt mai ordonați masă.)
ca fetele...(Don toarnă cafea în ceaşcă, apoi o pune pe DON: Frișcă sau zahăr?
JILL: Excelentă... Am să mă revanşez şi eu o dată... [...] JILL: De ce nu vreți ca mama dv. să vină pe aici?
DON: Dar de unde ştiţi?
JILL: Dacă dv. auziți tot ce se petrece la mine, de ce n-aş auzi şi eu ce se întâmplă la dumneavoastră?! Prin uşa asta se aude tot, încât mă întreb ce rost mai are...
DON: Locuinţa dv. şi locuinţa mea au format cândva un singur apartament. Când l-au despărţit, au încuiat uşa în loc s-o zidească. Poate pentru ca odată şi odată să
poată face din nou un singur apartament...
JILL: Dar nu mi-ați răspuns la întrebare.
DON: Am uitat ce m-ați întrebat.
JILL: De ce nu vreți ca mama dv. să vină pe aici?
DON: Ar fi necesară o explicație prea lungă, deşi foarte simplă. După părerea ei eu nu sunt în stare să-mi port singur de grijă. În cele din urmă am încheiat o convenţie să mă lase să încerc două luni de zile, timp în care nu se va interesa cătuși de puțin de mine.JILL: Aşadar, mai aveți încă o lună de-acum încolo...
DON: Locul acesta îi este antipatic, nici măcar nu l-a văzut, dar îl urăște de mama focului. Dac-ar veni aici, primul lucru pe care l-ar spune ar fi: „Sunt distrusă!".
JILL: Plänge des?
DON: Nu, numai când vrea să mă sperie.
JILL: Dacă vreţi s-o faceți să plângă de-a binelea, trimiteți-o să-mi vadă camera... La dv. e ordine, nu glumă... Eu cred că sunteți destul de copt ca să puteţi trăi de unul singur, nu? Câţi ani aveţi?
DON: Aproape douăzeci şi unu.
JILL: Eu am nouăsprezece...Douăzeci și unu de ani, după părerea mea, sunt suficienţi pentru ca omu' să poată trăi pe picioarele lui, fără ca cineva să-i mai comande...
DON: Numai că mama îşi închipuie că am încă... unsprezece.
JILL: Extraordinar, avem două mame absolut identice. A mea ar fi cea mai fericită dacă aş rămâne toată viața un copil...Cică în felul acesta n-ar mai îmbătrâni! Leonard Gershe, Şi fluturii sunt liberi.Vreau mesajul textului dramatic după planul din poza urgent va rog
