Ana, fetița cu ochi albaștri ca cerul, păr bălai și tunsă cu breton până la sprâncene, era prietena mea. Ne cunoscusem întâmplător, în fața blocului unde ne mutaserăm de curând. Ai ei stăteau la etajul 3, iar eu la 1. Culmea, părinții se cunoșteau din liceu, acum reînnodând cumva prietenia.
Ana era mai mare decât mine cu 1 an ( eu având atunci 4 ani), dar te captiva cu cunoștințele ei. Auzi tu!! - să știe să scrie, iar eu nici nu mă încheiam singură la nasturi sau șireturi! M-a luat direct:
- Tu ce știi să faci? Că eu știu multe, multe de la o altă prietenă de-a mea! Uite, ea m-a învățat și pe mine să scriu, iar eu o să mă fac doctoriță, ca să scriu cât mai multe rețete pentru pacienți!
- ÎhÎ! Eu nu știu să scriu că până la școală mai este mult! Vrei tu să îmi arăți și mie? Bunica mai scrie niște bețe cu codițe, bastoane și lebede de zice ca sunt litere!
- Mda! M-am lămurit! Nu știi nimic! Ne vom juca de-a grădinița, iar eu te voi învăța cum să predai scrisul copiilor. Vrei?
- Păi, da, da vreau!
Și uite așa, am învățat ușor de la Ana, să fac ”valuri, ”garduri”, ”bastoane mari și mici pe care le legam spunând că sunt ”medicamente” pentru pacienți, scrisori pentru mama, tata și bunica sau ”lecții” pentru copiii mici! Așa am devenit ”Doamna” pentru toate păpușile, ursuleții și pisicuțele mele, alături de Doamna Directoare Ana.
Tot timpul îl petreceam cu Ana, noua mea prietenă și vara întreagă am învățat ”să scriu” , bunica fiind fericită că am o preocupare” serioasă”. Gata! Ce mai !- puteam oricând să merg la școală alături de Ana.
Așa mi-o amintesc! Astăzi, Ana este scriitoare, iar eu.... ghici!
