Spațiul, timpul şi personajele textului narativ Pe bolta albastră nu mai plutea nici măcar o dâră de nor. În bătaia orbitoare a soarelui, muntele scápára stele scânteietoare, iar piscurile înalte şi plesuve păreau nişte bătrâni înţelepţi, ce priveau în vale, bucurându-se parcă de fericirea nemărginită a celor două copile. Caprele păşteau liniştite şi, din când în când, câte una se apropia de cele două prietene, mai ales sfioasa Bálaie, care îşi lipea de ele boticul ei umed. Se scurseră în felul acesta ceasuri bune. Deodată, pe fetița munților o cuprinse un dor nebun să urce un pic mai sus şi să vadă dacă tufele de tintaură au înflorit şi dacă florile lor sunt la fel de frumoase ca anul trecut. Inainte de a pleca, smulse de pe pajişte câteva smocuri de iarbă grasă şi le dădu prietenei sale, pe care o rugă să nu se supere dacă o lasă câteva clipe în tovărăşia Bălaiei. Clara se învoi numaidecât, fericită că avea să rămână un timp singură, fără să aibă nevoie de ajutorul nimănui. De îndată ce Heidi se îndepărtă, îi întinse un smoc de iarbă Bălaiei care, din ce în ce mai îndrăzneață și mai încrezătoare în noua ei prietenă, mâncă iarba direct din mâna ei. Niciodată nu dorise Clara mai mult ca în această clipă să poată merge singură, în rând cu alți copii. La un moment dat, o cuprinse pe Bălaia pe după gât şi-i şopti încet, la ureche: - E atât de frumos aici, la voi, încât, zău, n-aș mai pleca niciodată! În acest timp, Heidi îşi desfătă ochii cu florile de tintaură. Într-adevăr, fu de-a dreptul fascinată. Tufele înfloriseră toate, iar în jurul lor iarba era presărată cu clopotei şi albăstrele, care îmbibau aerul cu parfumul lor suav şi îmbietor. Încântată de această minunăţie, fetița munților se întoarse o bucată de drum, şi, de departe, ti strigă prietenei sale: Clara, trebuie neapărat să vezi şi tu aceste splendori! Aşezat pe un pietroi în mijlocul pajiştii, ciobănaşul Peter stătea pe gânduri. Îşi tot frământa mintea şi nu era în stare să priceapă nimic din această neaşteptată întorsătură a lucrurilor. De fapt, el distrusese scaunul ca s-o facă pe străină să plece imediat şi, când colo, dumneaei stă aşezată în fața lui, de azi-dimineață, şi nici prin gând nu-i trece să-şi ia tălpăşita - va rog, dau coroană ​