Încă de pe vremea aceea, singurii mei prieteni erau făcuţi din hârtie şi cerneală. La şcoală, învăţasem să citesc şi să scriu înaintea celorlalţi copii din cartier. Acolo unde colegii mei vedeau dâre de cerneală pe nişte pagini de neînţeles, eu vedeam lumină, străzi şi oameni. Cuvintele şi misterul ştiinţei lor oculte* mă fascinau şi îmi păreau a fi o cheie cu care se putea deschide o lume infinită, la adăpost de acea casă, de acele străzi şi de acele zile tulburi în care chiar şi eu puteam intui că mă aşteaptă o soartă nu tocmai strălucită. Tatălui meu nu-i plăcea să vadă cărţi în casă. Pe lângă literele pe care nu le putea descifra, exista în ele ceva care-l ofensa. Îmi spunea că atunci când voi împlini zece ani mă va pune să muncesc şi că ar fi fost mai bine să-mi scot din cap toate păsărelele alea fiindcă, altminteri, voi sfârşi prin a deveni un nenorocit şi un muritor de foame. [...] Locul meu preferat din tot oraşul era librăria „Sempere şi Fiii” de pe strada Santa Ana. Locul acela, mirosind a hârtie veche şi praf, era sanctuarul şi refugiul meu. Librarul îmi dădea voie să mă aşez pe un scaun, într-un ungher, şi să citesc, după pofta inimii, orice carte doream. Sempere nu mă lăsa aproape niciodată să plătesc cărţile pe care mi le punea în mână, însă, când nu era atent, îi lăsam pe tejghea bănuţii pe care izbutisem să-i adun, înainte să plec. Nu era decât mărunţiş, iar cu mizeria aia, cu siguranţă, singurul lucru pe care mi l-aş fi putut permite ar fi fost nu o carte, ci cel mult un set de foiţe pentru ţigări. Când se făcea ora să plec, o făceam târându-mi picioarele şi sufletul, fiindcă dacă ar fi depins de mine, aş fi rămas să locuiesc acolo.
(Carlos Ruiz Zafón, Jocul îngerului)
Am nevoie de rezumat scurt URGENT​