meu - M-am întristat peste măsură, spuse un dulap metalic, cu uși solide, deloc arătos. Aș putea să înveselesc eu atmosfera. Aș putea să vă povestesc ce perle" pot scrie unii dintre copii. Am râs de m-am prăpădit, de-a lungul anilor, citind testele de evaluare ale elevilor de la școala unde fusesem repartizat. Credeți că eram singurul care se amuza pe seama lor? Se adunau toți profesorii în jurul și se distrau pe cinste. E drept că am avut parte și de lucrări excepționale, multe la număr, pe care le-am păstrat cu mare grijă și care îmi făceau inima să crească de bucurie. Mi-a plăcut viața la școală. În fiecare dimineață, abia așteptam sosirea copiilor. Nu mă uitau peste zi: se mai îmbrânceau în mine, îmi mai dădeau câte un picior, dar fără urmări grave. Nu degeaba sunt făcut din tablă groasă! Și asta nu e tot. Mă inscripționau cu markerul, cu carioca, îmi lipeau abțibilduri, de parcă eram pom de Crăciun câteodată. Îmi plăcea, că eu oricum sunt cam gri, fără culoare. Mi-aș fi dorit să fiu roșu ca focul, dar cine a pomenit un dulap roșu într-o școală? Triste erau, pentru mine cel puțin, vacanțele, că două luni de zile nimeni nu-mi deschidea ușile și nimeni nu deranja ordinea de pe rafturile mele. Dar m-am luptat cu singuratatea și am răzbit. Cu ce n-am putut să lupt a fost rugina, care m-a dovedit, și așa am ajuns aici, așteptând... oare ce aștept? [...] Horia Muraru, Conversația (text adaptat)​