Povestirea textului "Fricosul" de Emil Gârleanu
Era iarnă în noaptea frumoasă din pădurea luminată doar de stele.
Viața în pădure parcă prinse aripi în fața frumuseții copacilor de zahăr, câmpului de cristal, iazului lucitor ca o oglindă, iar stelele luminau bolta cerului precum un policandru în palate.
Toate vietățile erau încântate de frumusețea naturii. Păsările voioase credeau că-i ziuă, lupul se arătă în luminiș împietrit de frumusețea din jur, vulpea își luă liber de la vânat, veverița se legăna pe crengi în imensitatea albă a pădurii.
Iepurele alb ca și decorul, se mira de această frumusețe hibernală și, la început încetișor apoi jucăuș, ajunse la marginea pădurii însuflețite.
Gândurile îi răspundeau ca un ecou, gânduri frumoase, de prietenie, de mirare că în jur e lumină ca ziua.
Oprindu-se, văzu luna mare, albă pe cer cum luminează și mai tare totul în jur, cum stelele au pălit din strălucire și umbrele dispăruseră toate.
Iepurașul simți o frică îngrozitoare când în fața lui văzu o arătare pe pământ cu niște coarne de toată frumusețea de el o zbughi la fugă precum o săgeată slobozită din arc.
Iepurașul aluneca la vale ca un bulgăre de zăpadă, se rostogoli în omătul rece alergând înfricoșat sper un loc sigur.
Străbătând câmpul în goana lui nebună, iepurașul ajunse în stufărișul iazului nemișcat și închise ochii.
Doar închizând ochii el nu-și mai văzu umbra de care îi era atât de frică.
Explicație
"Fricosul" de Emil Gârleanu
Iarna. Noapte lucie pe o lume ca din poveşti: copaci de zahar, camp de cristal, iaz de oglinda. Şi-n cuprinsul larg, uriaşul policandru al cerului îşi aprinde, una cate una, luminile, ca într-o nemasurata sala de dans. Vieţuitoarele pustietaţii sunt îmbatate de farmecul acesta: paserile zbor ca ziua; lupul poposeşte pe labe, în haţişuri, şi priveşte nemişcat; vulpea sta langa vizuina şi nu se-ndura sa mearga la vanat; veveriţa pleaca creanga langa creanga, şi hoinareşte, ca o deşucheata, padurea-ntreaga. Iar iepurele a zbughit-o la jucat. încet, ascultand, ispitind, a ieşit tiptil-tiptil din curatura, şi cand a ajuns la margine, şi-a vazut întinderea lucie de zapada, a-nceput sa sara de bucurie:
„Poate mai întalnesc un prieten”, îşi zise iepuraşul.
Şi gandul îi raspunse:
„Poate mai întalneşti un prieten”…
Şi iar ţupai-ţupai, iepurele sare vesel:
„Poate dau şi peste o prietena”.
Şi gandul:
„Poate dai şi peste o prietena”.
Şi mergand aşa, iepuraşul cu gandul îşi vorbesc:
„Ce lumina, şi totuşi luna înca nu a rasarit”.
… „Şi totuşi luna înca nu a rasarit”.
„Dar o sa rasara”.
…„O sa rasara”.
Şi cum mergea pe marginea unei valcele, iepuraşul se opri o clipa sa se odihneasca. Atunci, de la spate, se ridica, alba şi ea, ca de gheaţa, luna. Stelele palira; padurea, copacii, tufele îşi dezbracara deodata umbra. Iar iepuraşul împietri de groaza: chiar de langa el, se întinse pe pamant o aratare cu doua coarne grozave. Dupa clipa de spaima, iepuraşul se destinse ca o coarda şi o zbughi la goana, se pravali în vale, veni de-a dura ca un bulgare, se scula şi iar se rostogoli, pana jos; apoi o lua de-a dreptul taind campul. Se opri tocmai în stuharia iazului. Acolo, de-abia sufland, se ghemui cu ochii închişi… sa nu-şL mai vaza umbra!"
Succes! ⚘️
